fbpx

Nu am scris nimic despre povestea refugiaților până acum. Și nici nu o voi face pentru că pur și simplu nu cred am ce să spun relevant. Nu mă pricep la domeniu, mai bine îi las pe experți să o facă. 

Însa povestea urcată pe Facebook de către draga mea prietenă Laura Baban, autoarea cărților cu “Domnul Tic”, merită să fie aici și să nu se piardă prin Newsfeed. Cu acordul ei, o preiau și eu și vă invit să o dați mai departe. Așa cum chiar ea spune “Sunt oameni care au nevoie să vadă lucrurile și din punctul ăsta de vedere”:

Ea este Huda. A plecat din Syria acum patru luni, iar acum a ajuns în Konstanz, într-o tabără de refugiați. Locuiește într-o sală de sport a liceului de lângă Rin. Germanii le-au ridicat niște pereți, le-au adus paturi, așternuturi, câte o măsuță pentru fiecare ”cameră”. În câțiva metri pătrați stă câte o familie. Zilele trecute au primit și tavan, căci până deunăzi, elevii se uitau curioși în camerele lor.

Laura_Huda

Huda are patul ei, e singurul loc unde are intimitate, mi-a spus. Am întâlnit-o într-una dintre plimbările mele cu câinii. Stătea pe o țeavă de legat biciclete și asculta o melodie din difuzorul telefonului. Una dintre cele mai triste melodii pe care le-am auzit vreodată.

”Ce spun versurile?”, am întrebat-o. ”Cântă despre o mamă care și-a pierdut fiul”, mi-a răspuns Huda. Apoi mi-a povestit că și ea și-a pierdut fratele. Nu știe nici măcar cum a murit. Știe doar că n-a mai venit acasă. ”Oh, Huda, îmi pare atât de rău!”, îi spun. Știți ce mi-a răspuns? ”Să știi că sunt înăuntru – și arată spre tabăra de refugiați – femei care și-au pierdut patru copii.”

O privesc în ochii ei senini, de adolescentă. Nu-mi vine să cred ce-mi spune. Cum e oare să ajungi să-ți calculezi dreptul la durere în funcție de numărul de morți din familie? Cum e oare să te gândești la moarte la 16 ani? Am tăcut și-am lăsat melodia din telefonul ei cu ecranul spart să-mi umple tăcerea. În spatele nostru, pe terenul de basket, copii musulmani de toate vârstele jucau ba fotbal, ba prinsa, ba se chinuiau să pedaleze niște biciclete de adulți.

I-am spus Hudei că-mi place eșarfa ei. I-am spus că are niște gropițe în obraji foarte frumoase și c-o prind tare drăguț. Huda vorbește engleza binișor, dacă stă câteva clipe, își amintește toate cuvintele. Nu prea are cu cine vorbi aici și pare bucuroasă de vizita mea.

”Am mers 375 de kilometri pe jos, numai prin râu, ca să ajungem la Budapesta. Poliția a pus câinii pe urmele noastre, pentru că trebuia să stăm la o fermă unde ne-au repartizat, însă nu se putea trăi acolo, așa că tata a decis să plecăm. Apoi am luat trenul până aici, în Konstanz. Acum așteptăm să ne mute în altă parte a Germaniei, unde vom sta definitiv și voi începe școala. Așteptăm să ne reluăm viața, cred.” ”Huda, ai vrea să te întorci în Syria?” ”Foarte mult. Nicio altă țară nu poate fi țara mea. Syria e țara mea și sper că într-o zi războiul se va termina”.

Îmi tot venea să mă scobesc în buzunare, mi-aș fi dorit să am ceva să-i dau, ceva frumos, s-o fac din nou să zâmbească. O mărgică, o brățară, o piatră cu o formă frumoasă. 16 ani… Doamne, la 16 ani pupam posterul de pe ușa camerei mele și o mințeam pe mama. La 16 ani mă certam cu soră-mea de la un spray. La 16 ani chiuleam de la ora de fizică.

Huda are alte probleme. Huda n-are adolescență. Cel mai de preț lucru al ei este eșarfa de la gât, pe care și-o pune pe cap când se roagă. Numele ei, Huda, înseamnă ”calea cea bună”.

La plecare, am îmbrățișat-o și i-am promis c-o s-o mai vizitez. Tare aș fi vrut să-i dau ceva, orice, ceva care s-o facă să zâmbească. Orice…

Dar ce-i poți da unui om care a pierdut un frate și o țară?

Poate vrei să citești

One thought on “Ce-i poți da unui om care a pierdut un frate și o țară?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.