Am aflat de proiectul lui Horia Manolache, “The Prince and the Pauper”, din Huffington Post și îmi pare rău pentru asta. Îl cunosc pe Horia de mult, însă Facebook-ul mi-a ascuns postările despre munca lui, până acum. Așa a fost să fie.
Horia Manolache e un fotograf pe care prea puțini români îl cunosc, poate pentru că stă mai mult în San Francisco. Iar proiectul lui, așa cum veți vedea și din întrebările pe care i le-am trimis pe Facebook Messenger, m-a făcut să zâmbesc și să plâng, în același timp.
De ce? Pentru că a pornit de la întrebarea pe care mi-o pun și eu de multe ori: ce i-a adus aici și cum ar fi fost viața lor dacă, la un moment dat, ar fi luat-o în dreapta, nu în stânga, sau dacă ar fi primit ocazia de a-și urma visele? Până la urmă este vorba despre visurile unor oameni care au uitat să mai viseze sau nu li s-a permis să o facă. Pentru că e tare greu să mai speri când nu ai apă, mâncare și un loc în care să dormi.
Pentru că puteți citi despre proiectul lui peste tot pe internet, am preferat să îi iau un mini interviu și să vi-l prezint pe omul Horia și abia apoi pe fotograful Horia Manolache!
Bună, Horia. Te rog să îmi spui de unde ți-a venit ideea proiectului, înțeleg ca o temă pentru școală.
Da, așa a început, trebuia să fac un proiect pentru un curs. Aveam ideea asta de câteva luni, dar părea foarte greu de realizat. Vroiam inițial să fotografiez oameni de succes ca fiind homeless. Mi se părea că dăm un mesaj de solidaritate. Am aflat că rolurile nu sunt așa ușor de schimbat, cel puțin nu pentru oamenii de “succes”. Așa am ajuns să fotografiez oamenii străzii ca fiind ce au dorit să devină.
Imaginile surprinse de tine au pentru mine și o tentă fericită și una tristă. Tu cum le vezi? Ce ai simțit când le-ai făcut?
Mi de pare că sunt multe straturi în acest proiect. Pe o parte este latura socială și pe de alta problema “adevărului” în fotografie – cumva legată de Cindy Sherman și proiectele ei. Ce anume este adevărat în fotografie? Varianta din stânga, varianta din dreapta? Când le-am făcut eram atent la a arăta oamenii demni, frumoși, în contradicție cu reprezentarea uzuală.
Care este povestea care ți-a rămas cel mai mult în suflet și pe care te-ai bucurat că ai avut ocazia să o descoperi?
Cred că mai mult mă bucur că am cunoscut anumiți oameni. Frank m-a impresionat mult, avea două joburi, stătea într-o rulotă construită de el, dar nu se plângea, era chiar vesel mereu. Mi-a spus că înainte de a ajunge pe străzi familia lui avea valet. El s-a apucat de droguri și aia a fost.
A mai fost Tammy care a plâns când și-a văzut portretul într-o expoziție pe care am organizat-o pentru oamenii din proiect. E un star pe strada pe care locuiește și e cea care te poate face să zâmbești și în cele mai negre zile.
Cred că e loc de multe proiecte de genul asta, la nivel internațional. Ce crezi că ne lipsește ca să facem mai multe?
Oamenii îi avem. Sunt mulți. Dar totul vine din finanțare, din posibilitatea artistului de a face și altceva în afară de munca “comercială”. Și cred că trebuie să începem să ne creăm niște repere în fotografie. Mi-aș dori galerii finanțate de stat care să expună așa ceva – cum sunt teatrele de exemplu. Cred că trebuie înțeles că și fotografia își are locul ei în peisajul artistic. Publicul trebuie educat în sensul ăsta, dar asta mai vine și din “bunăstare”.
Din privirile subiecților tăi putem învăța tare multe. Dar care este oare cea mai importantă lecție?
Cred că cea mai importantă lecție este că nu contează cum arăți. Sună a clișeu, dar uităm asta destul de des.
Și o altă lecție pe care am învățat-o este că oamenii cresc. Nu contează cum este acum, contează ce aspirații are.
Dacă vreți să îl sprijiniți pe Horia Manolache, să știți că strânge bani pentru a publica un album cu acest proiect. O parte din veniturile strânse vor ajunge la cei pe care i-a fotografia și cărora le-a fost deja alături material, fără să se laude cu asta! Puteți dona AICI