Intotdeauna mi s-a parut un act de curaj sa pleci din tara, sa te muti intr-un loc strain, sa incerci sa te adaptezi si sa incepi o noua viata. Am invitat-o pe prietena mea Fiore sa ne spuna cum e in Roma, unde s-a mutat de 9 luni pentru a avea grija de 2 batrani. Va invit sa cititi mai jos povestea ei:
M-am gandit de multe ori ce as putea sa le spun celor care de multe ori lasa sa se scurga cate o rautate in jur in privinta romanilor plecati in afara tarii. E greu sa ii explici unei persoane prin ce treci tu, cu atat mai mult cu cat traim intr-o lume care nu mai are timp sa asculte.
De ce am plecat?
Inaintea plecarii mele din tara am trecut prin multe, mult prea multe si nu am sa intru in amanunte pentru a nu plictisi cititorul. Pe scurt, aveam 24 de ani, o iubire imensa pentru tara mea, terminasem de putin timp o facultate. M-as opri un pic aici pentru ca e unul din motivele pentru care acum sunt departe de Romania. Am terminat o facultate pe care am facut-o cu daruire si pasiune, nu numai pentru diploma. Am lucrat tot timpul facultatii, aveam perioade in care nu reuseam sa ma ajung cu banii pana la sfarsitul lunii, cu toate ca mama facea eforturi supraomesti sa ma ajute si ca un alt grup de prietene ma ajutau mai mereu cu una, alta. Plecam dimineata si ajungeam acasa de cele mai multe ori seara, la ora 11. M-am luptat cu sistemul nostru drag, am repetat un examen de mult prea multe ori pentru ca profesorul dorea sau astepta ceva de la mine. Am finalizat in a-mi da licenta cu 2 ani mai tarziu din cauza lui, impinsa de o prietena draga. Eu, renuntasem.
Am vrut mai apoi sa intru in invatamant dar la Inspectorat cineva a avut tupeul sa imi spuna ca 1.000 Ron sunt destui bani ca sa obtin postul?!
Hotararea plecarii a venit cu lacrimi in ochi. Nu as fi plecat niciodata din tara mea. Am facut o greseala, greseala ce acum trebuia platita. Nu mai puteam schimba nimic si am plecat.
Trei etape: de renuntare, de resemnare si de trezire la viata
Am plans tot drumul pana la sosire. Prima mea oprire, unde am stat 4 luni (Termini Imerese, Sicilia) a fost cea mai oribila perioada din viata mea. Mereu am crezut cu tarie ca munca in domeniul social nu e facuta pentru mine, dar nu aveam alta posibilitate. Aici mi-am inceput etapele: prima..de renuntare la tot ce tinea de trecutul meu pentru ca nu mai avea importanta ca am facut o facultate, ca am facut voluntariate peste voluntariate, ca am vazut lumea in lung si in lat, ca aveam vise pe care inca le mai am. Nimic din toate acestea…trebuie sa devii nimic si asta inseamna ca personalitatea ta nu mai exista pentru a trai celalalt. E dura lupta, treci de la furie, la ce puii mei m-a pus sa fac asta, la disperare, la dor, la neputinta.
A doua etapa a fost de resemnare: sunt aici acum, trebuie sa o duc pana la capat. Iar a treia etapa: cand realizezi ca daca te lasi calcat in picioare, inainte de a fi ambasadorul tarii, familiei si vietii tale, te inseli pe tine ca persoana. Asa ca am inceput sa vorbesc si sa explic ca romanul nu este egal cu toti concetatenii nostri care fura, omoara etc, ca nu tot romanul isi bate nevasta acasa si nu tot romanul sta cu berea in fata si se imbata de la prima inghititura, ca nu toti romanii sunt saraci si nu traim in casele gen favellas ale Braziliei, ca nu suntem cazuti din pom si ca stim ce e aia masina de spalat, frigider si dvd. Si da am mai spus ca nu toti romanii isi platesc examenele (eu ma numar printre ei si Dumnezeu mi-e martor ca am patimit destul din cauza asta), nu toti care termina facultatea sunt la fel de prosti ca inainte. Dupa ce am spus toate astea, am plecat de acolo, nu mai merita sa raman nici macar o secunda.
Am plecat la Roma
Dupa aceasta prima etapa am plecat spre Roma cu gandul ca Italia e plina de oameni inculti, negenerosi, plini de superioritate, insensibili si majoritatea sunt frizeri pentru ca nu ai nevoie de scoala sa faci asta. Repet, veneam din Sicilia care in ciuda frumusetii nemarginite a naturii a ramas in continuare in orasele mici, la un nivel de analfabetism alarmant.
Am ajuns la Roma si totul s-a schimbat. Lucrez pentru o familie minunata. Aici din prima zi am fost respectata, din prima zi am fost intrebata cum e Romania, am cautat locurile pe internet, am spus istoria ei si am fost ascultata nu din politete ci dintr-o frumoasa curiozitate. Stiu ca nu sunt acasa dar intre ei ma simt ca acasa. Roma e un oras ce iti daruieste o bogatie extraordinara, te primeste cu bratele deschise si nu te mai lasa niciodata. Aici am invatat alte lucruri. Romania nu e departe de Italia, in unele situatii exceleaza…cum ar fi invatamantul sau sistemul sanitar. Suntem mult, mult mai in fata (da, stiu, pare incredibil…dar asa e). Politica? E aceeasi, doar ca in tara il avem pe domnul presedinte Traian Basescu, aici il au pe Silvio Berlusconi.
Daca s-au incheiat discutiile despre romani? Nu, pentru ca atata timp cat vor exista conationali ce vin aici si povestesc ca viata e saraca in Romania, ca nu avem nimic, ca dau dovada de prostie…ei, bine…vom continua sa dezbatem aceste situatii. Nu zic ca Romania e pe roze, doar ca Romania are o bogatie, are tineri olimpici, are tineri carora le pasa…si zic si eu la randul meu…pacat ca nu sunt bagati in seama. Dar exista!
Stiu ce gandesc cei care citesc majoritatea din tara: dar cine te obliga sa pleci, da te plangi ca traiesti mai bine, ca voi romanii din Italia sau Spania, ca … credeti-ma, asa eram si eu. Si daca in Romania nu durea, pentru ca erai la adapostul celor dragi, a limbii tale, a modului tau de a fi, a curatiei prietenilor tai, cand nu le mai ai, credeti-ma…nu e deloc usor.
Poze din arhiva personala.
Sunt absolut de acord cu atricolul tau! Felicitari! Am stat mai bine de un an in Padova si am numai amintiri placute de acolo. Italienii pe care i-am intalnit si pentru care am lucrat acolo nu m-au privat niciodata de anumite drepturi, cum mi s-a intamplat in Romania, propria mea tara! Si e adevarat ca elevii italieni nu exceleaza in nici un domeniu si, totusi sunt sustinuti financiar, bine, de catre guvern. Avem de invatat de la ei cum sa ne respectam si cum sa ne promovam valorile. Acum sunt in Spania si situatia e aproape la fel ca in Italia.
:))) Asa e…te respecta si iti daruiesc sansa de a face singur pasii tai. Nu primesti nimic de-a gata dar te ajuta sa mergi inainte. Avem de invata de la ei si cei care sunt deschisi invata si ei la randul lor de la noi :)))
Multumesc mult pt comentariu…e frumos sa stii ca esti singur.:)))
Si multumesc si Sabinei pt ocazia de a-mi putea pune gandurile la ea in blog!
Sorelinnaaa….. pusi :*
Stiu ce vrei sa spui, desi eu am stat mult mai putin decat tine pe alte meleaguri. Si daca mai esti si singur, ai nevoie de putere sufleteasca inmiita pentru a depasi anumite perioade. Te imbratisez!
Sunt de acord cu tot ce ai scris,felicitari…Fiecare dintre noi fie italieni sau romani avem ceva in plus sau in minus,fiecare dintre noi avem istoria in urma sau inainte,in sud(eu sunt in reggio calabria)oameni de aici sunt un pic cum sunt oameni la noi la tara,ei au fost avantaati ca la ei dictatura a durat mai putin,eu aici am avut noroc de multi oameni minunati dar cel mai mult egoisti si aprofitori,si azi din ce in ce mai mult…pina la urma asta-i viata,…eu traiesc cu o vorba:Fii tu insuti oriunde vei fii arata ca poti sa fii un domn!!!
asa e, Elena…multumesc mult pentru tot ce ai scris…asta am inteles si eu clar…ca in loc sa ma las sa fiu calcata in picioare e mult mai bine sa demonstrez ca Romania nu e acel loc uitat de lume…ci e o tara minunata, cu oameni minunati :)))
Buna, Elena! Eu sunt o doctoranda care face un studiu despre viata romanilor din Italia. Garantez confidentialitatea si nu pun decat intrebari generale (nimic sensibil). Ai fi dispusa sa imi acorzi un interviu (printr-un program ca skype)? Mulumesc frumos!
L-am dat si eu…e super simpatic interviul :)))
Fiore, felicitari! Esti un om care lupta. Indiferent de situatie. Ai luptat sa termini o scoala, ai luptat sa faci ceva in Romania, daca nu ti s-a permis, ai plecat sa lupti pe alte meleaguri. Mult success! Strainatatea nu-i nici pe departe cea mai buna, cea mai cea. Toti au bubele lor. Dar tocmai asta e! Ca poti sa vezi cu ochii tai. Si ai posibilitatea sa treci granita ca si cum n-ar fi. Cine blameaza, e multumit sa stea pe curul lui si sa se planga de sistem. Foarte putini fac efectiv ceva. Keep it up!
multumesc mult pentru aprecieri, Ella! Asa e! Strainatatea nu e pe departe cea ce o viseaza cei de acasa, cu covrigei in coada catelusilor. Dar a venit timpul sa demonstram cine suntem cu adevarat.
Aseara discutand cu cineva despre acest articol mi-a dat un raspuns ce m-a lasat fara cuvinte…mi-a zis: Fiore, tu nici nu realizezi ce ti se intampla. Am impresia ca inima ta care e plina de rani incepe sa se vindece pentru ca intelegi incet, incet cine esti. Exact asa ma simt, stiu cine sunt…sunt romanca intr-o tara straina si sunt mandra ca imi reprezint tara :)))
bravo, fiore! imi place ce si cum ai spus!
frumoasa si, in acelasi timp, dureroasa, relatarea…
mai ales fragmentul:
“Stiu ce gandesc cei care citesc majoritatea din tara: dar cine te obliga sa pleci, da te plangi ca traiesti mai bine, ca voi romanii din Italia sau Spania, ca … credeti-ma, asa eram si eu.”
ma pune pe ganduri, caci as putea si eu sa ma gasesc in locul celei care face marturia si sa apuc calea strainatatii.
sa nu judecam pe nimeni, nici pe cei care raman, nici pe cei care pleaca, pt ca numai Dumnezeu stie caile fiecaruia si ce greu poate fi, atat ‘aici’, cat si ‘dincolo’!
Pingback: Germania vazuta prin ochii unui roman | Sabina Cornovac Online
Pingback: Cele mai comentate articole de pe blogul meu - Sabina Cornovac Blog
Pingback: Retrospectiva anului 2011 - Sabina Cornovac Blog