Intr-o dimineata de vara, acum multi ani, m-am trezit in timpul noptii. Nu prea fac asta. Si totusi poate ca atunci am simtit ca ceva nu e ok.
M-am bagat in pat inapoi si cu greu am mai adormit inapoi. A doua zi de dimineata am primit telefonul care ma facea sa inteleg de ce ma trezisem in toiul noptii. Unchiul meu, imobilizat de multi ani la pat, murise.
Cand am ajuns acasa la el, am dat doar un pat gol. Locul in care il gaseam mereu si ii aduceam bomboane, locul in care ma ruga sa ma intind langa el ca sa ma ia in brate, patul in care si-a trait ultimii 7 ani din viata si ne-a reinvatat sa zambim chiar si cand totul se sfarseste … era un pat gol.
Mi-am amintit de clipele acelea cand am ascultat noua melodie a lui Gabriel Cotabita si a Oanei Vinciu. Nu ma mai asteptam de la el sa scoata o astfel de piesa si totusi iata ca se poate. O ascult pe repeat si imi place din ce in ce mai mult. Nu vorbeste despre acelasi „Pat gol” dar iti lasa imaginatia sa zboare.
Va doresc sa dati peste cat mai putine paturi goale in viata!
