O sa va vorbesc astazi despre un subiect sensibil pentru mine. Despre cateva persoane care au disparut dintre noi si modul in care m-a afectat pe mine asta. Ca sa vedeti clar de ce trebuie sa pretuim fiecare zi.
Cand a murit bunica, initial nu am simtit prea multe. Eram mica, nu am avut foarte mult contact cu ea, stiam putine despre cea care fusese bunica mea, mama mamei mele. Imi aduceam aminte o singura intalnire cu ea, care a iesit foarte prost. Si totusi cand se discuta despre bunici, aveam si eu una acolo la Buzau. Buna, rea, nu conteaza. Si intr-o zi nu a mai fost. Si nici eu nu am avut ocazia sa o cunosc mai bine. Am aflat apoi ca, la final, mi-a strigat numele de cateva ori. Acum nu am bunici deloc …
Cand au murit unchii mei, aveam cred ca 14-15 ani. Am crescut la ei, in Obor si in 66, pe drum de la si inspre ei. Mi-au fost alaturi toata copilaria, cu un sfat, o privire, o mangaiere. Tin minte cu drag ca matusa mea se imbraca in Mos Craciun si ma pacalea mereu. Nu intelegeam de ce ea nu e acolo cand vine Mosul. Mereu doream sa le fac cunostinta. Si totusi intr-o zi, dupa o boala incurabila, unchiul meu (care statea la pat de 7 ani) a murit la mine in brate. S-a rupt ceva in mine. El ma adusese pe lume, in calitate de medic. La cateva luni, matusa mea s-a dus dupa el, neputand sa traiasca singura. O iubire cum nu voi mai vedea vreodata.
Cand au murit Daniel Raduta si Bibi, am simtit, pentru un moment, ca orice efort e degeaba. Ca nu merita sa incercam, sa ne punem tot sufletul pentru a-i salva pe acesti oameni. Dar nu e asa deloc. A meritat sa ne demonstram inca o data ca putem face ceva impreuna si chiar acele momente in plus pe care le-am castigat in plus pentru ei merita!
Cand a murit Mircea, un prieten drag, m-am simtit mai vinovata decat oricand. Pentru ca s-a sinucis si nu am putut sa fac nimic pentru el. Pentru ca a incercat sa ma caute si niciodata nu mi-am dat seama de ce in spatele cuvintelor lui. Pentru ca mi-a fost alaturi la bine si la rau si eu l-am parasit fix cand avea mai multa nevoie. Pentru ca l-am lasat sa plece la Cluj si sa stea acolo singur. M-am simtit mica …
Voi continua sa sper si sa ajut!
De aceea va spun acum ca nu ma voi lasa niciodata! Voi lupta, voi spera, voi ajuta, voi face tot ce pot pentru a adauga momente frumoase in viata bolnavilor incurabili sau a celor care au nevoie de mine.
Astfel incat, acum, cand Hospice Casa Sperantei, organizatie neguvernamentala despre care v-am mai povestit, a demarat o noua campanie de strangere de fonduri prin SMS, iata-ma spunandu-va despre asta. Trimitand un mesaj gol la numarul de SMS 8838 se doneaza 2 euro pentru a sustine activitatea lor.
Va rog sa pretuiti fiecare zi de viata ca si cum ar fi ultima! Pentru ca, din pacate, niciodata nu veti sti cand totul se va termina!
