Duminică am fost la teatru cu Luna, la o piesă de teatru superbă pe care o recomand cu mare drag: Tigrișorul Petre la Țăndărică. Multă lume, copilașii agitați, gălăgie maximă în sală.
În fața mea, o familie superbă, demnă de reviste. Ea blondă buclată și elegantă. Fetița blondă cârlionțată și foarte sociabilă. Tatăl și băiețelul eleganți, frumoși.
Au fost cuminți, el chiar a avut grijă să stea într-o parte ca Luna să vadă. Fetița a venit la noi să ne laude tatuajele. I-am apreciat. Până când …
Amândoi băieții au început să alerge pe hol. Tatăl a prins fetița în brațe și mama … l-a prins pe băiat, s-a pus deasupra lui și l-a blocat. L-a ridicat cu mâna pe gât, din spate, strângând atât de tare încât copilul a icnit speriat iar tatăl i-a spus „mai încet că te vede lumea„. Deci era un gest obișnuit?
Mi-a stat inima, jur. Am rămas blocată de gest. Am văzut și privirea băiatului, era împietrit de frică. M-am gândit când am strâns pe Luna de mână o dată de mi-a părut rău o săptămână. Sau când am țipat la ea după o oră de scandal.
Aparențele înșeală. O familie superbă, offline sau online. Pe care o invidiam. Îmi doream să fiu ca ei, așa frumoasă și aranjată. Gesturile alea m-au făcut să realizez, iar, că nu am voie să mă compar cu nimeni, important e să avem grijă de noi, să căutăm echilibrul și liniștea.
În rest, apropo de discuțiile din online, aș vrea să spun clar și răspicat:
NIMIC nu justifică violența! Nici oboseala, nici depresia, nici neputința, nici nervii de la muncă, nici boala. Nimic!
