Nu m-am uitat la meci. Nici la cel cu Partizan cand Steaua a pierdut cu 4-2 si prin cartier s-au auzit urlete doar de 2 ori. In rest multe injuraturi.
Sambata nasul meu si cu mine pariam pe scor. Un dinamovist convins si o stelista infocata. El era sigur ca noi ii batem. Eu insa i-am spus ca facem egal, cel mai probabil 0-0. Astazi am aflat ca fix asta am facut. Nu m-a bucurat deloc pariul castigat pentru ca mi-am dat seama ca nici macar fanii adevarati nu mai au incredere in aceasta echipa.
Si nu vorbesc neaparat de mine. Ci de cei care nu au ratat niciun meci, care au fost pe stadion de fiecare data, care au autograf de la fiecare jucator si care stiu fiecare mare gol dat de Steaua. Inclusiv cele date in 1986, anul nasterii mele, cand s-a castigat Cupa Campionilor Europeni de la Sevilia dupa ce Duckadam a reusit sa apere patru lovituri de departajare.
Unde sunt stelistii de atunci? Unde e spectacolul fotbalului despre care mi-au povestit atatia oameni frumosi care au fost acolo? Unde sunt zilele cand in presa sportiva citeai de goluri? Acum stim despre fiecare fotbalist ce salariu are, ce “doamne” i-au trecut prin pat, in ce cluburi bea si … il vedem pe Gigi Becali facandu-se de ras pe la televizor. Si atata. Asta e Steaua de astazi.
Nu m-am uitat la meci, nu am avut incredere in Steaua, nu stiu daca mai sunt stelista si mi-e dor de momente in care pot sa fiu mandra si sa le multumesc. Becali spunea aseara ca e nevoie de o reconstructie. Asa este. Si de recastigarea fanilor.
