Pe cand altii erau la concertul “The Wall”, fie ca fani adevarati, fie ca oameni care vor sa fie si ei acolo si atata tot, eu am decis ieri ca e timpul ca, pentru 2 ore, sa fiu iarasi Alexandra.
Pe vremea cand toata lumea ma striga Alexandra sau Alex, ascultam tot ce era la moda. Nu pentru asta ci pentru ca imi placeau versurile, muzica, dansul, ritmul si eram mare fana Backstreet Boys, Spice Girls, Blue, Britney, Christina etc. Eram mai ciudata fata de altii pentru ca alternam cu o casa plina de casete personale si cu toate versurile invatate de la Tina Turner, Tom Jones, Smokie, Cher si multi altii. Da, am crescut cu muzica anilor ’70-’80 combinata cu a celor din 2000.
Aseara am fost iarasi Alexandra pentru ca am mers sa vad documentarul despre One Direction, inconjurata de fetite de 10-15 ani. Am si inaltimea lor, arat ca ele uneori, asa ca m-am potrivit perfect. De data asta am fost observator si m-am uitat la bucuria lor, la mimica lor, la nerabdarea cu care asteptau filmul, la grija cu care tineau posterele si la fericirea sincera.
Mi-a placut? Da! Pentru ca mi imi plac tinerii de la One Direction, le stiu cateva piese, ii apreciez pentru unde au ajuns si eram foarte curioasa cum o sa iasa un astfel de film documentar. Intr-o sala in care s-a tipat, s-a urlat, s-a cantat si s-a aplaudat, nu ai cum sa nu zambesti si sa nu te bucuri si tu. Asta daca nu esti un taran ca cel din spatele meu care le facea retardate pe fetite. Bine ca manca el seminte, ce sa spun …
Si da. Mi-am reamintit de Alexandra care stia toate versurile de la Backstreet Boys, care le urmarea toate concertele, care la Blue a stat in primul rand la concertul lor din Romania si care dansa precum Britney. E adevarat ca isteria si plansul necontrolat nu il inteleg si nu il aprob. Deja e peste puterile mele de intelegere si nu cred ca e sanatos. Poti sa te bucuri si altfel. Saracii baieti erau chiar speriati de fanele care ii cereau in casatorie sau ii trageau de urechi …
Cred ca e foarte bine ca exista astfel de trupe. Pana la urma cele mici de acum vor avea si ele amintirile mele. Si nu e nimic rau in asta. Face parte din fiecare generatie sa aiba o serie de idoli de acest gen, atata timp cat nu e dus la extrem.
Si e foarte bine ca se fac astfel de documentare pentru ca fanii sa vada si o alta fata a trupei lor preferate. Si la cate cereri a avut Cinema City Romania de a difuza documentarul in cat mai multe orase din tara, e clar ca o sa fie un mare succes si la noi!
In rest, bravo One Direction pentru nebunie, prietenie si implicare. Sunt nebuni, haiosi, frumosi, se super distreaza, isi iubesc familiile, fac gesturi caritabile si sunt foarte buni prieteni. Pana la urma asta e tot ce conteaza, nu?
Cred ca toti avem nevoie intr-un moment sau altul sa redevenim propria “Alexandra”. Copilul din noi este de fapt resursa care ne tine cu picioarele pe pamant si ne ajuta sa nu o luam razna in momentele dificile, tot copilasul asta ne aduce aminte uneori sa ne bucuram de lucrurile simple, o inghetata, o floare, vata pe bat sau o cireasa culeasa direct din copac.
Tocmai de aceea, iti doresc sa pastrezi mereu legatura cu “Alexandra”. La multi ani draga mea!
Multumesc mult si promit ca asa o sa fac 🙂
Pingback: Recomandari cinefile de weekend