Am dat drumul celui de-al treilea proiect editorial pe blogul meu, așteptat de mai mult de 1 an. Vreau să vă prezint fotografi dragi mie, care m-au impresionat prin munca, dar, mai ales prin personalitatea lor. Pornind de la ideea că voi nu cunoașteți toți fotografii pe care îi cunosc eu și ei merită promovați mai mult, vă prezint proiectul #FotografOM. Veți găsi aici un interviu pe săptămână, în fiecare miercuri, iar structura o să fie mereu aceeași.
Monica Lazăr se prezintă ca portrait photographer și freelance retoucher. Eu o cunosc ca pe un om poveste care ne surprinde zilnic cu imagini desprinse din basme. O admir pentru curajul de a testa, de a se juca, de a îndrăzni să fie altfel și de a se surprinde chiar și pe ea. Îi puteți admira munca aici.
Bună. Eu știu cine ești. Iar cititorii au aflat din descrierea de mai sus. Dar, tu știi cine ești? Ai aflat până la vârsta asta sau încă mai cauți răspunsul?
Știu clar că nu știu cine sunt. Știu cine aș vrea să fiu. Mai știu și că treaba asta cu cine aș vrea să fiu suferă modificări de la zi la zi. Mai știu și că e foarte posibil să nu reușesc să ajung vreodată cine vreau eu să fiu.
Gândurile astea rezumă bătălia continuă din capul meu și ceea ce o face suportabilă este că mi-am dat voie să modific miza. Nu îmi mai propun să o câștig, ci doar să nu renunț.
Fotografie sau poză? Care e diferența? Sau nu există?
De asta îmi place mie mult cuvântul “imagine”. Pentru mine există imagini. Atât. Imagini obținute prin diverse mijloace. Imagini de la care nu îmi pot lua ochii și imagini peste care trec fără să realizez. Restul, pentru mine, sunt etichete și orgolii.
Care a fost cel mai greu moment din cariera ta de până acum?
Cel mai dificil moment pare să fie cel din prezent, când încerc să fac trecerea totală de la meseria pentru care am făcut o facultate și două masterate și în care am activat vreo 8 ani, la ceva total diferit.
Cea mai dificilă parte pentru mine este să am încredere în abilitățile mele. Fiind formată deja într-un domeniu în modul clasic, prin școală, pare să interfereze teribil cu modul în care am învățat ce știu în domeniul foto, chiar dacă varianta de autodidact m-a forțat să asimilez mai rapid și eficient informația.
Pare că, în capul meu, lipsa unei validări venite din partea unei autorități în domeniu, pune mereu la îndoială abilitățile pe care mi le-am dezvoltat ca autodidact. Probabil va trece cu timpul, iar în cazul în care nu va trece, mă va forța mereu să fiu mai bună.
Amintiri fotografice și super haioase ai? O poveste nespusă până acum și care te face să zâmbești mereu?
Primesc multe mesaje, dar unul dintre ele a fost extrem de haios. Cineva, cu intenția de a-mi aprecia munca, mi-a spus că imaginile mele ar arăta bine și pe hârtia igienică. Nu era exact obiectul pe care mi-aș fi dorit să îmi văd munca, dar a fost amuzant.
Foarte amuzante sunt și privirile confuze ale celor cu care ne întâlnim, întâmplător, atunci când facem seriile tematice. Chiar aș vrea să știu ce e în mintea oamenilor în vârstă atunci când ne văd coborând dealul, eu în rochie lungă din alte vremuri, cu bocanci în picioare și o geacă împrumutată, cu 3 numere mai mari, ca să nu șifoneze rochia.
În una din dăți am dat peste câteva vaci drăguțe care pășteau unde voiam noi să facem pozele. Le-am inclus și pe ele în câteva cadre. Bătrânul care avea grijă de ele ne-a rugat să îi arătăm pe aparat cum au ieșit vacile în poză.
Știu că te întreabă toți asta. Dar altă treabă nu ai decât să faci fotografii prin oraș? Ce meserie e asta? Se câștigă și bani? Sau merge cu “vreau o poză, ofer tag pe Instagram”?
A fost bine cât am făcut pe fotograful clasic care face ședințe “normale” oamenilor care vor să surprindă diverse momente din viața lor. Problema a apărut când am început să fac ce fac acum. “Sunt frumoase, imaginile, parcă sunt desprinse din povești. Frumoase, frumoase, dar ce faci cu ele? Pierzi atâta timp și investești în ceva ce nu are nici o finalitate.” Doar asta am auzit mai bine de un an și ceva. Problema era că până și eu ajunsesem să am momente în care îmi spuneam asta.
Toate au încetat în momentul în care am dat peste agenția care îmi vinde imaginile pentru copertă de carte. A fost oportunitatea perfectă pentru mine să fac lucrurile exact cum vreau și să existe și o finalitate pentru munca mea. Pentru asta, însă, a trebuit să merg, o perioadă, cu urechile închise.
Răspunsul scurt este “ Da, se câștigă bani din fotografie”. Răspunsul lung ar include și „cu teribil de multă muncă, răbdare și, de multe ori, mult noroc. Cu învățare continuă, cu ochii mereu peste tot, la ce se întâmplă în bucata ta de domeniu, cu conștientizarea continuă a faptului că nimeni nu o să vină să îți ofere taskuri clare, indicații, suport. Tu te ocupi de tot.”
Sunt fotograf începător. Sau pozar, cum li se mai spune. Și vreau să îmi aleg un domeniu (nuntă, eveniment, peisaj etc). Cum fac?
Începi, pur și simplu. Eu am învățat fotografie începând cu food photography. Aproape doi ani am făcut asta. Și în momentul acela nu credeam că o să fac vreodată mai mult de atât. Apoi am încercat portretul și deocamdată stau în zona asta.
Cred că ceea ce alegi trebuie să se potrivească cu cine ești tu, cu personalitatea ta. Nu o să evit să spun că și eu am început fotografie pentru că voiam să fac și eu ce fac cei pe care i-am descoperit. La început toți imităm și asta face parte din procesul de învățare.
Dacă ajunge să îți placă mult, nici nu o să realizezi momentul în care faci trecerea spre ceea ce va ajunge să fie stilul tău. Iar ăsta e unul din semnele că ai ales bine.
Cum te promovai înainte de social media? Cum ajungeai la clienți și la fanii tăi?
Nu am prins perioada aceea. Am inceput direct cu Facebook, mai târziu cu Instagram. Îmi dau seama că fără social media aș fi fost pe un cu totul alt drum. Nu știu dacă ar fi fost mai greu, știu doar că social media a făcut posibil ca munca mea să ajungă la foarte mulți oameni, într-un timp foarte scurt, iar reacția pe care am primit-o, a fost, de foarte multe ori, motorul care m-a ajutat să merg mai departe pe drumul ăsta.
Mereu spun că nu aș fi ajuns/nu aș fi vrut să fac ce fac acum fără Photoshop și fără reacția continuă a oamenilor.
Ăsta a fost un interviu ciudat, altfel. Știu asta. Dar măcar ți-a plăcut? Sau preferai întrebările clasice?
Mi-a plăcut tare mult interviul. Am simțit că îmi dă voie să arăt și partea vulnerabilă, cea care nu se vede în postările de pe pagina de Facebook, în imaginile din portofoliu. E important să fie la vedere, din când în când, și nereușitele, greutățile, defectele celui a cărui muncă o urmărim și admirăm.
Pe mine m-a ajutat mult să văd că cei a căror muncă o consideram perfectă sunt oameni, cu rele cu tot. E teribil de descurajant, atunci când ești la început de drum, să vezi cum celui pe care îl admiri îi merg toate ca unse, în timp ce tu te lovești de tot felul de obstacole. Standardul referitor la munca mea, a inclus, încă de la început, bunul simț. Am încetat să urmăresc activitatea unor persoane a căror muncă era impecabilă, însă a căror personalitate nu era deloc plăcută.
Mi-am luat angajamentul să nu uit niciodată să fiu om. De asta am rezonat foarte bine cu ideea interviului tău, #FotografulOM.
Mulțumesc pentru că ești #FotografOM. Așa să rămâi 🙂
Vă mulțumesc pentru răbdarea de a citi interviul cu Monica și aștept, cu drag, feedback în comentarii. Până săptămâna următoare, vă doresc să fiți oameni!
P.S. Descoperă și interviurile cu Gheorghiță Rafailă, Vlad Ilaș, Dan Dinu, Raluca Antuca, Călin Stan, Daniel Chindea, Andreea Bordeanu, Ovidiu Ștefeligă, Luiza Boldeanu, Toma Bonciu, Alin Popescu, Alex Damian, Costin Fetic, Dan Mihai Bălănescu și Marian Cristea.
Foarte frumos articolul, este nevoie de mai multi oameni care sa gandeasca asa..