Am dat drumul celui de-al treilea proiect editorial pe blogul meu, așteptat de mai mult de 1 an. Vreau să vă prezint fotografi dragi mie, care m-au impresionat prin munca, dar, mai ales prin personalitatea lor. Pornind de la ideea că voi nu cunoașteți toți fotografii pe care îi cunosc eu și ei merită promovați mai mult, vă prezint proiectul #FotografOM. Veți găsi aici un interviu pe săptămână, în fiecare miercuri, iar structura o să fie mereu aceeași.
Oliver Merce este un fotograf, din Timișoara, pe care îl cunosc doar online. Ce caută aici? L-am ales pentru poveștile pe care le spune prin fotografie și pentru modul în care am comunicat mereu, sincer și deschis. E specializat pe street photography și îi puteți admira munca aici.
Bună. Eu știu cine ești. Iar cititorii au aflat din descrierea de mai sus. Dar, tu știi cine ești? Ai aflat până la vârsta asta sau încă mai cauți răspunsul?
Răspunsul la întrebarea de mai sus a variat, cu siguranță, odată cu vârsta. Cel puțin în cazul meu.
Oliver Merce cel de acum este cam încăpățânat, ușor tipicar, mai impulsiv decât mi-aș dori să fiu (asta pare să fie o constantă de-a lungul timpului), uneori pisălog, curios, destul de sociabil. Cu siguranță că o altă persoană poate emite o părere mai obiectivă despre mine.
Fotografie sau poză? Care e diferența? Sau nu există?
Știu persoane care pot fi deranjate dacă le cataloghezi anumite imagini drept “poze”. Pentru mine “fotografie” este sinonim cu “poză”, prin urmare folosesc ambele cuvinte atunci când mă refer la o imagine, fără a face o delimitare a acestor termeni în funcție de criteriul calitativ al imaginii respective.
Care a fost cel mai greu moment din cariera ta de până acum?
Eu sunt inginer silvic, prin urmare cariera mea este în domeniul ecologiei forestiere, nu al fotografiei. Fotografia este doar un hobby și așa va rămâne.
Consider că atâta timp cât relația mea cu fotografia nu se bazează pe constrângeri ci are la bază doar pura plăcere, iar singura responsabilitate este doar față de subiect, nu prea am cum să trec prin momente dificile.
Amintiri fotografice și super haioase ai? O poveste nespusă până acum și care te face să zâmbești mereu?
Dacă stau să mă gândesc bine, amintirile mele fotografice nu prea abundă de haz, dimpotrivă. Totuși, îmi aduc aminte că la începutul anului trecut, când am început un nou proiect fotografic, am cunoscut mai multe persoane.
Una dintre ele mi-a spus atunci că parcă aș fi un pitic din povestea “Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”. Problema este că eu am 1,83 m înălțime. După un timp am aflat că remarca fusese făcută datorită bărbii mele.
Știu că te întreabă toți asta. Dar altă treabă nu ai decât să faci fotografii prin oraș? Ce meserie e asta? Se câștigă și bani? Sau merge cu “vreau o poză, ofer tag pe Instagram”?
Cum am spus și mai sus, meseria mea nu este cea de fotograf, deci nu îmi câștig existența din fotografie. Fac poze în oraș deoarece acolo îmi petrec cea mai mare parte a timpului. Până la urmă cred că am fost silit de conjunctură să fac poze acolo unde am și “front de lucru”.
Trecând însă peste această limitare de ordin spațial, fac fotografie de stradă pentru că îmi place, pentru că îmi plac oamenii, îmi place să le surprind reacțiile, preocupările, într-un mod spontan, fiecare fotografie de stradă fiind o mică piesă din acest puzzle uriaș al vieții sociale, culturale, politice etc.
Sunt fotograf începător. Sau pozar, cum li se mai spune. Și vreau să îmi aleg un domeniu (nuntă, eveniment, peisaj etc). Cum fac?
Nu aș putea și nici nu ar trebui să sfătuiesc pe nimeni ce gen ar trebui să abordeze. Cred că alegerea unui anumit gen fotografic pe care să îl practici este o opțiune foarte personală. Mie mi-a luat aproximativ un an ca să-mi dau seama ce fel de fotografie vreau să fac și asta se datorează în mare parte cărților apărute în colecția ”Diafragma 9” începând cu anul 2010.
Eu am ales fotografia de stradă deoarece consider că este unul dintre cele mai sincere genuri fotografice și totodată genul fotografic ce imi dă satisfacții/trăiri pe care nu le obțin decât cu ajutorul fotografiei documentare. Presupunând ca prin fotografia de stradă faci doar fotografii neregizate, ești la mâna hazardului, prin urmare factorul surpriză (sau norocul) combinat cu puțină atenție te pot pune față în față cu scene irepetabile, acesta fiind marele farmec al fotografiei de stradă.
Cum te promovai înainte de social media? Cum ajungeai la clienți și la fanii tăi?
Pentru mine nu există această perioadă “înainte de social media”. Eu sunt destul de “tânăr” în domeniul ăsta, am descoperit fotografia prin anul 2010, când rețelele sociale luaseră avânt de ceva vreme și în România. De clienți sau de fani nu cred că se pune problema în cazul meu.
Ăsta a fost un interviu ciudat, altfel. Știu asta. Dar măcar ți-a plăcut? Sau preferai întrebările clasice?
Nu cred că interviul acesta a fost ciudat, dar e adevărat că nu prea m-am întâlnit cu acest fel de întrebări pe care mi le-ai pus tu acum. Ideea este că mi-a făcut plăcere să răspund la ele. Un interviu destul de ciudat am dat însă anul trecut pentru o publicație din Rusia.
Mulțumesc pentru că ești #FotografOM. Așa să rămâi 🙂
Îți mulțumesc și eu pentru acest interviu. Acum realizez că OM poate fi acronimul pentru Oliver Merce.
Vă mulțumesc pentru răbdarea de a citi interviul cu Oliver și aștept, cu drag, feedback în comentarii. Până săptămâna următoare, vă doresc să fiți oameni!
P.S. Descoperă și interviurile cu Gheorghiță Rafailă, Vlad Ilaș, Dan Dinu, Raluca Antuca, Călin Stan, Daniel Chindea, Andreea Bordeanu, Ovidiu Ștefeligă, Luiza Boldeanu, Toma Bonciu, Alin Popescu, Alex Damian, Costin Fetic, Dan Mihai Bălănescu, Monica Lazăr, Galia Dan și Marian Cristea.
