fbpx

Ciprian Vlăduț: “Fotografia e o meserie în toată puterea cuvântului”

Am dat drumul celui de-al treilea proiect editorial pe blogul meu, așteptat de mai mult de 1 an. Vreau să vă prezint fotografi dragi mie, care m-au impresionat prin munca, dar, mai ales prin personalitatea lor. Pornind de la ideea că voi nu cunoașteți toți fotografii pe care îi cunosc eu și ei merită promovați mai mult, vă prezint proiectul #FotografOM. Veți găsi aici un interviu pe săptămână, în fiecare miercuri, iar structura o să fie mereu aceeași.

Pe Ciprian Vlăduț l-am descoperit pe Facebook, fiindu-mi recomandat de mulți prieteni. Din like în like am descoperit că face multe tipuri de fotografie, are o comunitate frumoasă și merită să aibă loc în proiectul meu. Apoi i-am trimis propunerea de interviu. Când mi-a răspuns am zâmbit. Dar când am început să citesc am descoperit un adevărat povestitor. Vă invit să îl descoperiți în interviul de mai jos și să îi admirați munca aici.

Bună. Eu știu cine ești. Iar cititorii au aflat din descrierea de mai sus. Dar, tu știi cine ești? Ai aflat până la vârsta asta sau încă mai cauți răspunsul?

Bună, Sabina, bună tuturor! Cred că sunt la o vârstă potrivită pentru orice întrebare în acest sens 🙂 Pot spune că știu exact ce-mi doresc de la viață în momentul de față și ce vreau să fac în continaure, iar pentru acest lucru sunt recunoscător și fericit în același timp.

Știu oare cine sunt ? Dacă e să vorbim la nivel macro, al unei vieți de om, probabil că mă cunosc pe jumătate, pentru că încă reușesc să descopăr lucruri inedite despre mine și să mă surprind. Sincer, dacă stau să mă gândesc bine, mereu am avut impresia că drumul meu în viață e unul ce stătea așternut în fața mea, așteptând doar să merg pe el. Cu suișuri și coborâșuri, cu pante accidentate sau cu șerpuiri line, el e acolo. Și abia aștept să merg pe el în continuare și să descopăr ce surprize îmi rezervă pe mai departe.

Fotografie sau poză? Care e diferența? Sau nu există?

Cred că e fix o chestie de percepție. În final definesc același lucru, o imagine. Acum depinde de cum simte fiecare acest concept, intrinsec. Am împuns peretele din fața mea cu cel mai mic ac posibil și mă uit fix în semnul lăsat acolo, așa că acum pot zice: ”din punctul meu de vedere”…  Până să devină domeniul care-mi dă de mâncare nu făceam o mare diferențiere între denumirile de ”fotografie” și ”poză”, însă în decursul timpului această percepție s-a schimbat.

Aș echivala denumirea de ”poză” cu cea de ”snapshot” din limba engleză, adică o imagine pe care o faci din instinct, te uiți, scoți camera din dotare, că e telefon sau aparat foto pe bune și ”pozezi”, fără să te gândești prea mult la setări sau la încadrare. Cam ce face toată lumea, toată ziua. Adică o imagine pe care n-o gândești prea mult, o imagine care e mai mult reflexul unui instinct.

În antiteză, aș zice că o ”fotografie” este o imagine muncită, la care aplici niște reguli de compoziție și de încadrare și pe care o mai muncești apoi o dată acasă ca să o corelezi cu cea pe care o vezi cu ochiul minții. Ca un corolar, pot să spun că atunci când declanșez am în minte mai mereu imaginea finală. Nu știu dacă m-am făcut pe deplin înțeles, sper că da. În genere, lumea s-a obișnuit cu denumirea de ”poză” și nu prea face diferențieri – cred că e de datoria noastră, a fotografilor, să educăm publicul în a realiza diferența dintre o imagine trudită, în care autorul a pus mult efort și alta făcută la plesneală sau în joacă.

Care a fost cel mai greu moment din cariera ta de până acum?

Probabil începutul pe cont propriu, ca profesionist. Atunci când nu știe nimeni de tine, n-ai clienți și nici oameni să te recomande. Și când te descurci cu ajutorul prietenilor, care te angajează la evenimentele lor de familie (nunți, botezuri cumetrii) sau pe la firmele unde lucrează (congrese, conferințe, petreceri). Țin să le mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat cu recomandări de-a lungul timpului, chiar dacă uneori le-am făcut zile fripte.

Amintiri fotografice și super haioase ai? O poveste nespusă până acum și care te face să zâmbești mereu?

Bineînțeles că sunt, probabil că s-ar putea scrie o carte cu ele 🙂 O să fiu darnic și o să-ți relatez chiar două, care și acum mă fac să râd. Amândouă povestite oral prietenilor, dar nu în scris, până acum.

Primo: La un moment dat am mers cu o pereche proaspătă de miri la Sibiu, ca să ne ocupăm de o ședință foto Trash-The-Dress. Zis și făcut. Ne-am pus la drum într-o vineri seara și dă-i goană pe DN1 spre Brașov. Mireasa era din Cisnădie și mergea și acasă, împreună cu sora ei. Cu tot cu mire, eram patru. Eu vorbisem cu un prieten care locuia în Sibiu să-mi lase cheia de la apartament, să fie totul bine. Problema era că în același timp el venea spre București, dar pe Râmnicu Vâlcea, deci nicio șansă să ne putem întâlni pe drum. Drept urmare, mi-a dat numărul unui prieten care era la AirField Festival, să trec pe acolo și să recuperez cheia. Îi dau omului un SMS (fiind la fest, am zis să nu-l sun) în drum spre Brașov și îi las timp să-mi răspundă, oricum ajungeam la 3-4 dimineața la Sibiu. Până la Brașov niciun SMS de răspuns. La Kronstadt ne-am oprit și ne-am dat la o pizza, în timp ce am reiterat dorința de a recupera cheia printr-un nou SMS. Plecăm din Brașov, tot niciun răspuns. Am început să mă îngrijorez, așa că aproape de Făgăraș am început să sun. Și am tot sunat până la Sibiu de vreo 40 de ori, cred. Mirii mi-au zis să nu-mi fac griji, dacă e rămân la ei peste noapte. Doar că nu voiam să deranjez și oricum aveam ceva stabilit. Ne tot apropiam de Sibiu și omul meu nimic, nimic. Ajunși în Sibiu, i-am rugat pe oameni să mă arunce la un hotel, dar nici n-au vrut să audă. ”Mergi la noi !”. Și așa a rămas. Până la urmă am ajuns să dorm eu cu mirele în sufragerie și mireasa dimpreună cu mama și sora în cealaltă cameră. Cred că am prins vreo patru ore de somn, iar mireasa vreo două, avea programare dis-de-dimineață la make-up. Până să fie gata, mai una-alta, m-am gândit să-i bat obrazul prietenului din Sibiu : ”Păi bine măh, lași cheia la cineva și omul nici măcar nu-mi răspunde!…”. Vorbind cu el, mă gândesc să verific totuși numărul de telefon pe care mi-l dăduse printr-un mesaj. Și mă albesc la față. Și rămân fără voce și fără de gânduri și mi se instalează panica și rușinea. O rușine mare cât casa: copiasem greșit o cifră! OMG, OMG, ce mă fac? Nu-i nimic de făcut, sinceritatea e calea de urmat! Povestesc prietenului din Sibiu, ne spargem de râs, povestesc mirilor, râd și ei cu clăbuci (sincer, credeam că mireasa mă va excomunica, cum ar fi trebuit să facă oricine, după mintea mea ), povestesc și omului cu cheia, cu care ne vedem în scurt timp și recuperez prețiosul artefact. Totuși, pe cine sunasem toată noaptea? N-am nici cea mai mică idee nici până în ziua de azi, cert e că după-amiază, pe când ne aflam la Muzeul Astra, a început să-mi sune telefonul în draci. Era cel pe care-l sunasem toată noaptea, furios la culme. M-am scuzat cum am putut și am încercat să-i explic pățania și disperarea mea de atunci, însă nici n-a vrut să audă și a început să mă amenințe, că află el cine sunt, că am număr de Vodafone etc. Noroc că tocmai mă portasem în altă rețea. Până la urmă am renunțat și nu i-am mai răspuns. Am făcut bine, am făcut rău? Las cititorii să judece asta. Cert e că nu mi-am dorit s-o dau așa de gard, însă s-a întâmplat. Alina & George, dacă citiți asta, ați fost minunați atunci! Mulțumesc!

Secundo: De vreo trei ani (urmează al patrulea) sunt în echipa foto de la SnowFest, cred că ați auzit cu toții de el, festivalul făcut de români pentru români la ski, în Franța. Zăpadă, concerte, party-uri, voie bună. Ceea ce urmează am pățit când cu prima ediție la care am participat, cea din 2016. Plecarea era din Cluj, cu autocarul, iar eu trebuia să ajung la Sala Polivalentă de-acolo vineri dimineața, pe la 8.00-8.00 și ceva, trecute fix! Ca să fiu sigur că ajung, mi-am luat bilet la tren, la cușetă, cu câteva zile înainte. Când cu plecarea, bagaje grămadă, așa că mi-am asigurat o marjă consistentă, de vreo 40 de minute, pentru un drum pe care-l făceam cu taxiul în 10-15 minute, în mod normal. Csf, n-am nici mașină personală, nici carnet, dar plănuiesc să reglez acest neajuns cât de curând. Vine taxiul, țop în el, la gară, birjar! Numai că atunci s-a nimerit să fie joia morții în traficul din București, nici că am mai apucat să văd așa ceva până atunci sau de atunci încoace. Eu veneam dinspre Lujerului, am coborât spre Splai, coadă pe Virtuții de la pasaj de la Lujerului, apoi coadă pe Splai de la Sema Park pînă la Gozăvești. Băietul de la volan era în treaba lui, stătea în trafic ca o oiță la strungă. Iar eu începusem să mă transform în vin spumos. Îi zic ”Amice, la dracu’, hai să ne grăbim un pic că pierd trenul spre Paradis, uite și biletu’, nu-i de șagă!” Omul se activează instant în speranța unui bacșiș gras și-i dă gonete pe Splai. Din Mr. Bean devine Schumacher, urcă pe trotuar, trece printr-o grădină de pe lângă Pui de Urs, ajunge cu chiu, cu vai la podu’ lu’ Băsescu, intră pe lina de tramvai, ce mai, încalcă toate regulile posibile! Noroc că poliția nu veghează. În timpul ăsta eram alb ca varul, nădușit tot, cu stomacul în gât, mi se activase răul de mașină (da, sunt un norocos, am și din ăla). Totul ca să ajungem la gară fix la 18.52, la un minut după plecarea trenului… Abătut, n-am lăsat niciun bacșiș, m-am instalat la Mec și am început să dau telefoane la Cluj. Anunț că am pierdut trenul și aud numai atât din partea celaltă: ”Îi bai!”. ”Spanac, am pus-o!”, îmi șuier în gând. Următorul tren pleca în câteva ore, dar ajungea abia la 9.00 dimineața în gara din Cluj. Primesc sugestia să caut ceva pe Bla Bla Car. Găsesc vreo patru curse, la primele trei nu mai era nimic disponibil. La a patra e cale liberă, inclusiv pentru bagaje. Trebuie la ajung la 23.00 la metrou la Păcii. Sunt acolo cu cinci minute mai devreme, se face și-un sfert, nimic. Sun pe om și-mi zice că apare, dar pe la și jumate. Trece bine de și jumate, sun iar și mi se cere să merg la Autogara Militari, că mai are ceva de încărcat. Încep să-mi pun întrebări. La 23.55 apare ditati TIR-ul, frate! Pasageri, eu și încă o persoană. I-am explicat omului că am nevoie să ajung la Polivalentă la oră fixă și apoi m-am dat la somn, în locul din spatele cabinei. Am dormit ca-n sânul lui Avram și la 7.00 eram la marginea Clujului. In-cre-di-bil! Omul nu făcuse nicio pauză, ca să ajung eu la timp! Apoi, ardelean de treabă, a lăsat TIR-ul la garaj și m-a dus cu mașina personală la Polivalentă. La 7.55 eram la autocar! De povestit nepoților! L-am omenit pe ”conducteur” și apoi m-am regăsit cu oameni dragi, pupături, îmbrățișări, tot tacâmul. Da’ ce credeți, s-a terminat aici? Nooo, destinul trebuia să fie ironic! Bineînțeles, așa, românește, am plecat de la Polivalentă pe la 9.00… apoi drum lejer până la graniță, trecem liniștiți în Ungaria și drum întins. La un moment dat ne oprim pe marginea drumului, mă gândesc că o fi având cineva vreo nevoie. Și stăm, și nu mai plecăm… după vreo juma’ de oră, începem să punem întrebări și ce să vezi? Se stricase autocarul! ”Nu-i bai, am chemat robotul de la Cluj, ajunge în 4-5 ore și rezolvăm!”, auzim în căști. Are you kidding me? Nope, it was the real deal! Am rămas priponiți acolo cam 9 (nouă!) ore, timp în care a venit și robotul, teleportat de la Cluj. Când l-am văzut, ne-a bufnit râsul, robotul era un fel de aparat de sudură cu care măsurau chestii pe la motor. Într-un final au trebuit să demonteze tot motorul, am asistat la autopsie, parol! Ce i-or fi făcut nush, cert e că l-au șters de funingine și când l-au pus la loc a mers ca uns și ne-a dus șnur până la 2 Alpes. Am ajuns la apusul soarelui la destinație, în loc de răsărit, dar am ajuns cu bine J

Știu că te întreabă toți asta. Dar altă treabă nu ai decât să faci fotografii? Ce meserie e asta? Se câștigă și bani? Sau merge cu “vreau o poză, ofer tag pe Instagram”?

Întrebarea m-a lovit cumva în plex, pentru că fix cu mentalitatea asta am dat piept atunci când m-am apucat serios de treabă. Venind dintr-un oraș de provincie, cu idei pronunțat preconcepute, am aflat de-a lungul timpului că mai toată lumea credea că n-am șanse de reușită. Și asta mai ales despre prieteni, pe căi directe sau mai ocolite. La un moment dat mi-a ajuns la urechi că o tipă cu care cochetam într-o vreme zicea despre mină că ”Are și el un aparat foto și crede că poate să facă bani cu el!”. Well, the more you live, the more you learn. Singura persoană care a crezut în mine necondiționat și care mi-a oferit mereu sprijinul a fost, cum se putea altfel?, mama. Lucru pentru care îi voi fi veșnic recunoscător. Vezi tu, în societatea noastră venită din vremurile tulburi ale comunismului, încă nu ne-am dezbărat de ideile conform cărora munca e numai aceea în care ești angajat undeva și produci un salariu. De aici și întrebarea Dar altă treabă nu ai decât să faci fotografii?, fotografia a fost mai mereu văzută ca un hobby, ca ceva extra, nu ca ceva ce ar putea fi/deveni brățară de aur.

Ideea cu care am plecat la drum este aceea că dacă ești bun pe ceea ce faci, atunci e imposibil să nu poți să trăiești din asta. Și trecerea timpului se pare că mi-a dat dreptate. Fotografia e o meserie în toată puterea cuvântului, iar cel care o practică e în general foarte pasionat de ceea ce face. Da, se câștigă bani, dar nu neapărat din genul de fotografie care ți-e dragă sufletului. Spre exemplu, fotografia de concert, pe care o practic cu drag, e foarte puțin spre deloc remunerată. Sau fotografia de peisaj, spre care e atrasă toată lumea. Oamenii vor spune ”Vai, ce frumos!” și vor trece mai departe, nu vor plăti pentru asta. Să știi că oamenii vor plăti ca să se vadă pe ei, nu pentru ceea ce vrei tu să le arăți. Așa că, vrând-nevrând, am intrat în lumea evenimentelor, un pic speriat și convins că o să-mi pierd simțul artistic. Doar ca să descopăr că dacă-ți aduci personalitatea și dacă-ți dai mereu challenge-uri, dacă te vei provoca să evoluezi, vei ajunge să trăiești la fel de intens orice domeniu al fotografie. Am ajuns să mă bucur de o nuntă sau de un eveniment corporate la fel de mult ca de un peisaj. Cheia e să iei doze potrivite din fiecare domeniu pe care îl practici, astfel nu va interveni niciodată monotonia.

Remunerarea în sistem barter nu merge, în special atunci când depinzi de munca ta, e ca și cum i-ai spune unui zugrav că în loc să-l plătești o să scrii la intrare că lucrarea e făcută de el.

Sunt fotograf începător. Sau pozar, cum li se mai spune. Și vreau să îmi aleg un domeniu (nuntă, eveniment, peisaj etc). Cum fac?

Aș zice că mai întâi de toate trebuie să-ți fie dragă fotografia, să simți că asta e calea ta. Trăim într-o lume în care absolut toți sunt fotografi și ești și tu, cel care citești, unul dintre ei. Întrebarea care se pune este dacă vrei să faci o meserie din asta sau te mulțumești doar s-o menții la nivel de pasiune pe care o practici în timpul liber. Dacă o păstrezi la nivel de hobby, atunci chiar nu e important să te specializezi pe un domeniu, cred că important e să experimentezi tot ce-ți trece prin cap, în decursul timpului o să-ți dai seama ce-ți place să faci cel mai mult și invariabil te vei autodirecționa înspre ce ți se potrivește.

Dacă însă tot ce vezi în culcare și-n sculare e fotografie și dacă vrei cu tot dinadinsul să faci asta toată ziulica, atunci lucrurile sunt un pic diferite. A se vedea și răspunsul la întrebarea de mai sus. Aș adăuga că nu e musai să îți alegi un singur domeniu, nu te oprește nimeni să te exprimi în orice mod consideri de cuviință. Nișe probabil se pot găsi pentru fiecare, important e să reușești să monetizezi asta, ca om care-și câștigă traiul din fotografie. Pentru că numai pasiunea nu-ți va plăti facturile și nici echipamentul cel atât de scump. De reținut, nimeni și nimic nu va înlocui experiența. Important e să crezi în tine și în drumul tău și să acționezi în consecință.

Cum te promovai înainte de social media? Cum ajungeai la clienți și la fanii tăi?

Hm, cred că trecerea mea la statutul de fotograf profesionist (în accepțiunea mea un profesionist e acela care-și câștigă pâinea din meseria respectivă) s-a petrecut cam în perioada în care social media lua amploare. Dacă e să vorbim din punct de vedere al clienților comerciali și cum ajungeam/ajung la ei, vreme de mulți ani fenomenul s-a petrecut cel mai abitir prin ”word of mouth”, prin recomandări de la om la om.

În paralel, am postat mai mereu pe diverse platforme imaginile de care am fost mândru. Am început cu BadOrGood de la noi, pentru o perioadă, apoi am trecut pe photo.net, unde critica era acerbă. Ulterior, de prin 2009-2010, sunt mai mult de găsit pe Facebook și în ultimii ani și pe Instagram, la care se adaugă site-ul personal.

Ăsta a fost un interviu ciudat, altfel. Știu asta. Dar măcar ți-a plăcut? Sau preferai întrebările clasice?

În primul rând, nu sunt un obișnuit al interviurilor, cred că e de-abia al patrulea sau al cincilea pe care îl procesez. Așa că mi-e greu să apreciez care sunt întrebările clasice pentru fotografi. Am considerat de la bun început întrebările ca fiind deschise și m-am exprimat cât se poate de sincer, uneori poate puțin cam prea elaborat. But that’s the way I like it 🙂

Mulțumesc pentru că ești #FotografOM. Așa să rămâi 🙂 

Mulțumesc pentru că ești #GazetarOM. Știu că așa vei rămâne 🙂

……………………………….

Vă mulțumesc pentru răbdarea de a citi interviul cu Ciprian și aștept, cu drag, feedback în comentarii. Până săptămâna următoare, vă doresc să fiți oameni!

P.S. Descoperă și interviurile cu Gheorghiță RafailăVlad Ilaș,  Dan DinuRaluca Antuca, Călin Stan, Daniel Chindea, Andreea BordeanuOvidiu Ștefeligă, Luiza Boldeanu, Toma Bonciu, Alin Popescu, Alex Damian, Costin Fetic, Silviu PalDan Mihai Bălănescu, Monica Lazăr, Galia Dan, Bogdan Zop, Oliver Merce, Sebastian Popescu, Marius Călin,  Cătălin UrdoiAlexandra Bușcu, Crina Popescu, Vlad Eftenie, Victor Carapcea, Vlad Cupșa, Miluță Flueraș, Siluk, George PricopeRaul Craioveanu, Costin Mocanu, Gina Buliga, Matei Edu, Ana Măreșescu, Adrian Petrișor, Marius Eduard Canura și Marian Cristea.

Sabina Cornovac

Content Creator & Social Media Manager din 2008

View all posts by Sabina Cornovac →

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.